Simplitate inseamna fericire

mai 20, 2008 · Înregistrat sub Bani, CE CRED EU DESPRE

Joy, joyMonaco

Intotdeauna am fost de parere ca lucrurile simple sunt cele mai importante, sunt cele care te fac pe deplin fericit. Intr-adevar si cele materiale te bucura, dar este vorba despre o fericire trecatoare, asa de repede cum a venit, poate si pleca.

Desi sunt in pas cu moda, este un subiect care ma preocupa, imi place sa fiu admirata de catre ceilalti, mereu am apreciat la persoana de langa mine frumusetea interioara in special. Nu sunt de parere ca un prieten, o persoana pe care tocmai ai vazut-o pe strada sa fie catalogata dupa stilul vestimentar, intrucat gusturile nu se discuta, sau in functie de hainele pe care le poarta (si aici ma refer la suma de bani alocata pentru vestimentatie). Felul personei de a fi, parerile lui, zambetul, frumusetea sufletului sunt mult mai importante. Am nevoie de un prieten de incredere, cu care sa am lucruri in comun, care sa fie alaturi de mine la nevoie, care sa tina la mine asa cum sunt, cu defectele si cu calitatile mele, care sa ma sfatuiasca, care sa fie un fel de “dublu al meu”, si nu de un prieten fals, interesant numai de partea materiala, care sa arate bine in exterior, dar sa fie gol in interior. E tare trist, pentru ca in ziua de astazi tot mai multi oameni te claseaza dupa cati bani ai la “pusculita”, dupa aspectul tau exterior, si nu dupa capacitatile tale intelectuale, de exemplu. Sau pur si simplu pentru ca te-ai intalnit cu o persoana in autobuz, te-a facut sa zambesti, ti-a inseninat ziua, si astfel ai indragit-o pe loc. E tare trist ceea ce constati daca stai pentru o clipa intr-un loc popular, unde toata lumea isi da intalnire si observi pentru cateva minute tipurile umane si incotro tind ele. Chiar nu ai nevoie de mai mult de cateva minute pentru a-ti forma o parere. E si mai trist sa constati ca unele persoane sunt marginalizate intr-un colectiv, doar pentru ca au o situatie materiala precara si pentru ca nu au pantofi de la Gucci (si nu ma refer neaparat la fimele astea atat de scumpe; poate fi vorba chiar de Zara), de exemplu. Iarasi am revenit la vestimentatie! Da! Astazi parca tot accentul se pune pe haine, si nu orice haine, ci hainele “de firma”. Pentru unii a ajuns mai importanta o masina, o bluza de la Dior, o geanta plic de la Prada, decat o locuinta. Multe persoane incalca reguli, sentimente din cauza banilor. Revenind la viata de liceean. La liceu nu mai poti merge in blugi si o bluza, nu, nu, atunci nu esti “cool”. Trebuie sa te imbraci “cat mai de firma” ca sa fii remarcata, eventual o gentuta (de fapt una mai mare, ca sa incapa si caietele, o trusa de machiaj, o perie, alte accesorii), pe care sa o porti fie pe mana dreapta, fie pe stanga, niste pantofi cu toc (doar trebuie sa faca zgomot, altfel nu vei fi remarcata), o bluza cu un decolteu generos si ca sa inchei tinuta un machiaj destul de strident. Sincer, nu ma simt in masura sa critic, ci pur si simplu imi spun parerea. Cum sa ajungi la 17, 18 ani sa arati ca la 25, doar ca sa fii in “trend”?! Mi se pare cea mai mare prostie. De multe ori stau si ma intreb: “Daca fetele astea se imbraca asa la scoala, atunci cum mai merg, frate, la petreceri?!”.

Sa va povestesc ceva, care m-a impresionat profund. Acum doua saptamani am fost cu diriga si cu cativa colegi la voluntariat. Se organizau niste concursuri pentru persoanele cu handicap. In ziua respectiva se jucau meciurile de tenis de masa, iar noi, voluntarii, trebuia sa ridicam mingile pentru persoanele in scaune cu rotile sau pentru cei care nu aveam o mana, un picior, pentru cei care nu se puteau descurca singuri. Trebuia sa fim alaturi de ei, orice nevoie ar avea. In astfel de momente, cand vezi prin ce trec ceilalti, ajungi sa te gandesti mai mult la viata, la simplitatea ei, la cele mai marunte bucurii. Ajungi sa apreciezi ceea ce in viata de zi cu zi nu stii sa pretuiesti: ca poti merge, ca poti apuca, ca poti scrie, ca poti alerga, ca poti vorbi normal. De multe ori, mai ales noi, tinerii, avem diverse dorinte, cum ar fi: “Vreau un telefon mobil!”, “Vreau o masina!”, “Vreau rochia aia!”. Insa nu ne gandim nici macar o secunda ca aceste persoane cu handicap, singurele lucruri pe care si le doresc sunt cele date de Dumnezeu: sa poata merge, sa poata alerga, sa poata practica un sport. Aceste lucruri pe care noi le avem si pe care nu stim sa le pretuim la adevarata lor valoare. Sau poate le pretuim doar cand patim ceva. Ma tot gandesc si imi dau seama ca de multe ori sunt egoista, ca trebuie sa fiu mai ingaduitoare cu cei din jurul meu si sa nu mai pun accent atat de mult pe “material”, sa fiu rationala! Sa am un echilibru in tot ceea ce fac. Omul nu este perfect, dar ne putem stradui macar. :)

Suntem inconstienti si nu ne dam seama de importanta lucrurilor simple si marunte, care ne fac sa ne simtim fericiti si impliniti.

:)

scrie un comentariu »

Ei doi

mai 20, 2008 · Înregistrat sub CE CRED EU DESPRE, Familie (in general)

Ei doi

Mama si tata. Lumea mea. Ei sunt lumea mea, prietenii mei, locuitorii vesnici ai inimii mele.

Eu si mama

Cuvintele nu ma ajuta. Nu cred ca s-au inventat cuvintele potrivite, care sa ma ajute sa redau cat mai realist zambetul lor, felul de a vorbi, surasul ochilor. Nu mi-ar ajunge nici toate paginile din lume pentru a scrie despre acesti oameni minunati, care mi-au dat viata. As folosi cuvinte, m-as juca cu ele, iar la sfarsit tot nu as fi multumita, tot as avea impresia ca puteam spune si mai mult, si mai frumos despre aceasta comoara nepretuita, despre mama si despre tata.

De multe ori cuvintele ne fac bine, ne simtim fericiti auzindu-le, dar in fond, ele se aseamana cu o fotografie miscata, hranesc sufletul, il inveselesc, atat pe el, cat si pe purtatorul acestuia. De multe ori nu reusim sa exprimam in cuvinte ceea ce simtim cu adevarat si de multe ori mi-am dorit sa pot citi in sufletul celorlalti. Singura modalitate prin care le poti arata celor dragi ca ii iubesti, ca ai face totul pentru ei, este fapta. Doar prin fapte, pentru ca ele raman intiparite in suflet. Cuvintele, cuvintele sunt trecatoare, vin si pleaca, se uita sau se uita sensul lor. Asta am invatat de la ei, de la mama si de la tatal meu.

Mama si tata. Ei doi reprezinta pentru mine prietenie, alinare, sfat, incredere, reprezinta singura forma de iubire, care va dainui intotdeauna. Parintii mei sunt unici, persoane ca ei sunt extreeem de rar de intalnit. Si nu spun asta pentru ca sunt parintii mei, doar este normal ca fiecare sa isi considere parintii speciali, ci o spun pentru ca este cel mai mare adevar din viata mea. Putini sunt cei care, indiferent de cat de mult au de lucru sau cat de obositi sunt, ii ajuta pe copiii lor la teme, chiar daca asta inseamna si miezul noptii. Putini sunt cei care desi au atat de putin timp liber, mereu au tot timpul din lume, atunci cand este vorba de copiii lor. Putini sunt cei care la sfarsitul clasei a XI-a vin la serbarea copilului lor si ii spun ca este mandria lor. Putini sunt cei care, desi pleaca din oras la 6 dimineata, vin la ora 4 sa isi ia copilul de la o petrecere. Putini sunt cei care au mereu o vorba buna de zis, un cuvant de alinare, chiar si atunci cand “ai facut-o lata”. Putini sunt cei care isi iubesc copiii asa cum ma iubesc pe mine mama si tata. Putini sunt cei care ar face totul, dar absolut totul pentru copilul lor. Mama si tata, sunt atat de mandra de voi! In fiecare zi, prin fiecare lucru pe care il fac, atat pentru mine, cat si pentru cei din jur, imi demonstreaza inca o data ca nu m-am inselat. Relatia noastra este bazata pe prietenie, incredere, respect si pe o iubire imensa. Ca orice copil, de multe ori sunt tentata sa nu ii ascult pe parintii mei, fie din cauza anturajului sau al prietenilor. Dar in acele momente parca mi se aprinde o luminita in cap si imi aduc aminte de vorbele tatalui meu: “Gandeste-te, Roxana!”. Atunci realizez cu adevarat ce e bine si ce nu, pun in balanta atat parerile mele, cat si pe ale lor si abia atunci sunt sigura ca voi lua decizia corecta. Asta nu inseamna ca parintii sunt perfecti, ca ei au mereu dreptate indiferent de situatie. Tocmai de aceea ii admir si mai mult pe parintii mei. Sunt atat de intelegatori si intotdeauna asculta si parerea mea, ce am si eu de zis referitor la o problema. Daca am dreptate, nu se supara si chiar imi multumesc, pentru ca le-am deschis ochii si nu au apucat sa greseasca. :)

Cuvintele nu ma ajuta..

Mama, tata, eu va iubesc!

Comentarii dezactivate

Am zambit, zambesc, voi zambi

mai 16, 2008 · Înregistrat sub CE ESTE AL MEU, Visele mele

Sa zambesc! Da, sa zambesc din tot sufletul, sa simt ca tresar de fericire in fiecare moment. Asta mi-as dori cu ardoare. In fiecare dimineata a existentei mele, sa ma trezesc datorita prietenului meu Domnul Soare, care a trimis-o pe fiica sa, Domnisoara Raza, sa-mi dea desteptarea, jucandu-se pe chipul meu, ca apoi eu, somnoroasa, frecandu-ma la ochi, sa ma dau jos din pat, imbracata in pijamaua mea lalaie si moale, sa deschid geamul, sa ma bucur de adierea vantului si sa incep o noua zi. O zi in care ma voi bucura de portocaliul portocalelor, de visiniul visinelor, de verdele – galbui al merelor, de galbenul soarelui, de albastrul cerului, de iarba cruda, de prospetimea aerului, de parfumul floricelelor, de o plimbare in parc, eventual pe langa lac, de chipurile fericite pe care le zaresc pe strada, de Domnul Curcubeu, de o buburuza, care mi-a aterizat intamplator pe nas, de un ceai aromat, de o cafea cu lapte, de o prajitura cu branza facuta de bunica, de o factura prea mare (ca deh, daca tot vorbesc toata ziua “taca, taca” la telefon), de mirosul scortisoarei, de o pagina citita din romanul meu preferat, de o melodie ascultata cu volumul la maxim, de prietenii mei, de catelul meu, de ratusca din martipan, pe care tocmai am primit-o cadou, de cei pe care ii iubesc si care ma iubesc, de o imbratisare, de un sarut, de tensiunea unei clipe, de vorbitul cu gura plina (sa nu faceti asa ceva, nu este frumos!), de rasaritul de soare pe plaja din Vama Veche, de o nota mare la scoala, de ora de romana, de reusita rezolvarii unui exercitiu la mate, de un apus de soare, de picaturile de ploaie, care se incapataneaza sa cada tocmai atunci cand esti de parere ca va fi o zi minunata, de norisorii gri, pe care nu stiu cine i-a suparat, de sunt atat de gri, de statul pana noaptea tarziu, de un sfat, de un cuvant, de apa calda de la robinet (atunci cand nu se intrerup gazele), de o ciocolata cu rom, de cat mai multe carti devorate, de briza marii, de valurile care de multe ori te-au bagat la fund, de nisipul fierbinte, de pungile cu scoici adunate de ani si ani, de o partida de tenis de picior, de o nedreptate, de un ursulet de plus, care imi place atat de mult si as vrea sa il iau acasa (dar magazinul tocmai s-a inchis), de o cheta facuta pentru a-l ajuta pe un prieten, si astfel sa iesim impreuna pe motoare, de statul pe messenger (care in unele situatii poate deveni daunator; deci prea mult mess strica), de o conversatie lipsita de sens, de faptul ca ai dat oala in foc si se va supara mama (dar ce sa faci?! esti abia la inceputurile carierei de gospodina), de un chiul in grup (desi suntem toti constienti ca nu o sa iasa bine; scapam de test?! ce mai conteaza!), de o petrecere, unde tinand la silueta nu bei decat un suc de portocale, de o ora de alergat ca bezmetica pe strazi, de o scrisorica de dragoste primita intamplator pe 14 februarie, de o perna pufoasa, de o clipa de liniste. Pentru ca intotdeauna am fost de parere ca simplitatea vietii, capacitatea de a te bucura pana in cele mai mici detalii de fiecare clipa, este cel mai de pret bun pe care il avem. Este comoara noastra, trebuie sa o pretuim, sa nu irosim nimic. Cele mai neinsemnate momente pot deveni esentiale, o clipa pierduta nu mai poate fi regasita.

Tot ce imi doresc este sa zambesc! Da, sa zambesc din tot sufletul, sa simt ca tresar de fericire in fiecare moment. Asta mi-as dori cu ardoare.

Asa ca.. in incheiere.. voi termina tot cu un zambet, :)

scrie un comentariu »

« pagina precedentă
Următoarele intrări