Jurnal de călătorie la capătul lumii – Norvegia, „Ţara Fiordurilor”
2 august 2007 – Aeroport, ora 5.00 a.m.
Stewardesa: „Pasagerii zborului KLM 737 sunt invitaţi de urgenţă pentru boarding la poarta numărul 10!”
Tata: „Doamne, câte genţi, gentuţe puteţi avea!”
Eu: „Of, tata… Voi, bărbaţii, evident că nu ne puteţi înţelege! Nu ştiţi ce înseamnă o călătorie!”
Mama: „Şi nu este o simplă călătorie, doar plecăm în Norvegia!”
Buimacă de somn, cu un rucsac în spate, o geantă şi o carte în mână mă îndreptam spre poarta de îmbarcare. „Chiar aşa?! O oră mai rezonabilă pentru a pleca nu puteau găsi cei de la agenţie?!?!?!”
Ajunsă în avion, după ce m-am mai oprit la un magazin, să mai fac o achiziţie de ultim moment (doar o revistă, daaa?!), m-am prăbuşit în scaun, ca după un drum extrem de obositor, mi-am pus centura de siguranţă şi abia atunci mi-am dat cu adevărat seama: chiar plecam în Norvegia! Cât de tare! Deja visam cu ochii deschişi la toate minunăţiile de acolo!
După o escală şi multe ore prin aeroporturi…
Stewardesa: „Vă rugăm să rămâneţi aşezaţi, cu centurile de siguranţă cuplate, avionul va ateriza pe aeroportul din Oslo în 20 de minute!”
Deja se înserase şi tot ce puteam vedea erau multe, multe luminiţe! Într-un final călătoria luase sfârşit: am ajuns!
3 august 2007 – După un mic dejun copios, m-am înarmat cu aparatul foto şi am început explorarea oraşului…
Tata: „Pentru că eu am fost singurul elev conştiincios şi am citit despre oraş voi fi şi ghidul vostru turistic!”
Astfel începe povestea…
Tata: „Oslo este situat în extremitatea fiordului Oslo, în partea opusă ridicându-se dealuri şi munţi. În cuprinsul oraşului sunt 40 de insule, cea mai mare fiind Malmøya. În plus, Oslo are 343 de lacuri, cel mai mare fiind Maridalsvannet, acesta fiind şi sursa cea mai importantă de apă. De ce nu, oraşul ar putea fi considerat o adevărată „Veneţie a nordului”! Capitala Norvegiei, la început un mic sat de pescari, a fost fondată în jurul anului 1048 d. Hr. de către regele Harald Hardråde. A devenit capitală în timpul domniei lui Håkon al V-lea (1299-1319), primul rege care s-a stabilit permanent la Oslo, şi care, de asemnea, a demarat construcţia castelului Akershus. Un secol mai tâziu, uniunea cu Danemarca a făcut ca importanţa oraşului să se reducă, devenind doar un centru administrativ al puterii daneze.”
Auzeam totul ca printr-un vis, realitatea mea fiind cu totul alta… Eram fascinată de corăbiile vichinge din secolele XI şi XII, de frumuseţea simplă şi demnă a Vechiului Palat Regal Akershus, de fascinanta lume a sculpturilor lui Vigeland, înşirate de-a lungul Podului şi înconjurând Monolitul, a Fântânii, apogeul reprezentându-l Roata Vieţii.
Un paradox domină viaţa în Oslo: contrastul dintre veselia, amabilitatea şi ospitalitatea oamenilor şi rigoarea firească a aplicării regulilor. Astfel, am păţit-o… Tata a luat o amendă (şi încă ce amendă – 40 euro), pentru că a parcat maşina la mai puţin de 5 metri de intersecţia a două străzi aproape lipsite de trafic.
4 – 10 august 2007 – În inima Norvegiei şi întoarcerea spre casă
A doua zi am pătruns în universul incredibil al adevăratei Norvegii, cel mai de preţ lucru întâlnit nefiind obiectele făurite de mâna omului, ci splendoarea fără de margini a naturii Scandinaviei. Călătorind de-a lungul văilor, pe marginea lacurilor de un albastru pur, privirea îţi este atrasă de munţii încărcaţi de păduri, de râuri şi cascade, de pajiştile cu iarbă de un verde crud. Prezenţa omului se face simţită prin căsuţele tradiţionale, construite din lemn, risipite de-alungul dealurilor, al căror acoperiş este şi astăzi format din muşchi şi iarbă.
Am sosit la locul şederii noastre, staţiunea Gala, situată în centrul ţării, pe malul lacului cu acelaşi nume. Mare mi-a fost mirarea şi trebuie să recunosc, emoţia, atunci când am aflat că vom dormi într-o cabană tipic norvegiană, evident din lemn, cu un acoperiş din muşchi şi iarbă! Aici, nu ne-a trebuit un ceas deşteptător. Clopotele berbecilor şi ale văcuţelor, care păşteau liniştit sub geamul cabanei noastre, rezolvau miraculos această problemă în fiecare dimineaţă. De asemenea, am exersat intens şi engleza, întrucât politeţea localnicilor ne obliga să repetăm de câteva ori pe zi: „Good morning!”, „Hello!”, „Good evening!”… Desigur, vocabularul folosit a fost oarecum limitat!
Am fost norocoşi, vremea a fost însorită, cu totul neobişnuită pentru Norvegia! Acesta a fost un motiv în plus să ne aventurăm de-a lungul lacului MjØsa, la Lillehammer, locul olimpiadei de iarnă de acum câţiva ani şi Hamar, centrul catolicismului de altă dată al ţării. Am îndrăznit să trecem pe la Elverum, pe valea râului Glemma, numită Østerdalen şi să ne întoarcem la Gala, traversând muntele, pe drumuri forestiere. E adevărat, pe înserat, ne-am rătăcit în munte şi numai amabilitatea unor norvegieni întâlniţi întâmplător ne-a eliberat de supliciul de a petrece noaptea pierduţi în pădure.
Am ajuns şi pe „acoperişul lumii”! În drumul nostru spre fiordul Lustrafjorden, am traversat munţii Jotunheimen şi am văzut gheţarii. De ce oare sunt albaştri?! Pur şi simplu, gheaţa are câteva sute de ani, transformările acumulate în timp dându-i nuanţe de un albastru asemănător cerului.
Dar tot ce e frumos are şi un sfârşit… Iarăşi ne-am sculat cu noaptea-n cap, pornind într-o nouă aventură, însă de data aceasta spre casă! Am revenit purtând în suflet imaginea de neuitat a Norvegiei, ţara de la capătul lumii! 
